undeviselesuntreale

III.

Posted by andreea on July 30, 2009

Desi ma uit insistent la el de cateva minute bune, nu a facut niciun gest catre mine, nu mi-a adresat nici-un cuvant, nu a incercat sa imi explice prezenta mea in acea camera.  Incerc sa rememorez circumstantele care m-au adus aici. Nici macar nu stiu cum arat. Vreau o oglinda. Cercetez camera din varful patului de unde ma aflu. Incerc sa zaresc o oglinda pierduta printre tablouri, dar nimic. Observ ca acea camera tine loc de sufragerie, dormitor si bucatarie. Acolo unde ar trebui sa fie peretele bucatariei se vede doar ceva in genul unei perdele, doar ca materialul pare mult mai gros. Mobila este relativ noua, aparatura parca provine dintr-o epoca viitoare. Nu recunosc nimic ca fiind al meu. Ma aflu in casa unui strain alaturi de cineva pe care simt ca il cunosc.

Tipul inca mai sta in fata mea, pare ca se gandeste la ceva, la o explicatie, la modul in care sa inceapa discutia cu mine.

– In sfarsit te-ai trezit iubito! Imi era teama ca ai patit ceva. Ai avut un somn tare agitat. Sper ca acum esti bine. Esti, nu-i asa?

Vocea lui.. vocea asta. Nu credeam ca poate iesi o astfel de voce din miscarea corzilor sale vocale. Atat de hotarata, neimpunatoare, nu foarte groasa, dar extrem de placuta. Cuvintele compuneau o melodie, insiruirea lor ma provoca sa zambesc. Vocea este una, dar ce cauta cuvantul „iubito” in propozitia de mai devreme? Iubita lui? Eu? De cand? Nici macar nu imi amintesc sa fi dormit. Ochii lui verzi nu imi dau niciun indiciu despre presupusa relatie cu el. Vocea insa, vocea ma convinge. Orice as vedea in ochii lui, daca rosteste un cuvant sigur as alege sa cred cuvantul si nu privirea.

– Normal ca sunt bine, dragule. Probabil ca am visat ceva nu tocmai dragut, dar nu am nimic.

Inchei afirmatia cu un zambat imens, incercand sa il inveselesc. Am decis sa ma fac ca stiu cine e el.  Nu as vrea sa il dezamagesc spunandu-i ca nu stiu… nimic. Probabil ca am fost ceva timp impreuna si ca ne iubeam, cu siguranta ar fi o dezamagire crunta pentru el daca nu l-as recunoaste acum. In urmatoarea secunda i-am privit iar ochii. Cat de verzi puteau fi. Promit sa nu il mai mint niciodata, vreau sa fiu sincera cu el. Nu stiu cine este, dar am impresia ca l-am mai intalnit candva, cred ca l-am iubit atunci, deci trebuie sa il iubesc si acum. Imi era dor.

– Te iubesc.

Cica il iubesc, cat de falsa pot fi? Sigur acum am atins apogeul. Stau in casa cu un barbat complet strain, cu niste ochi mari, verzi,  absolut superbi, ii spun ca il iubesc doar pentru ca imi e frica sa nu il dezamagesc. Imi e frica sa nu dezamagesc un strain. Ce logica pot avea? Ar putea sa imi faca rau, ar putea fi oricine, iar eu in loc sa fug ii spun ca il iubesc. A iubi, verbul asta nu ar trebui sa aiba o semnificatie profunda? Sa imi vina sa plang de fericire cand ii spun ca il iubesc? Acum imi vine sa plang, sa plang pentru ca ma joc cu astfel de cuvinte din frica. Totusi, vreau sa iubesc, sa folosesc verbul corect. Imi impun sa il iubesc, vreau sa il iubesc. Chiar daca acum il mint, sunt sigura ca il voi iubi, am nevoie doar de timp. Sper sa ma creada. Daca am avut o relatie lunga pana acum trebuie sa avem melodiile, mancarurile si localurile „noastre”. Cum o sa le ghicesc? Oare stau cu el sau… . Parca am un scurtcircuit in memorie. Nu imi amintesc nimic despre trecut.

Parca alerg printr-un labirint. Ma zbat dintr-un capat la altul, incerc sa gasesc iesirea si.. nimic. Nici nu stiu de ce ma mai surprinde. Desi am cautat in toate camarutele memoriei raspunsul la cine sunt si ce caut aici cu el, nu reusesc sa aflu nimic. Nicio amintire, niciun indiciu. Un labirint in care nici macar nu inaintez sau ma pierd, doar stau.

Singurul raspuns pe care l-am gasit a fost la „te iubesc”-ul acela. Il iubesc pentru ca nu am simtit asta pana acum. Adica, poate am simtit-o, dar nu stiu, nu imi amintesc, sunt captiva. Imi doresc sa stiu acum ce e iubirea, acum si cu orice pret. Poate ca este cea mai gresita alegere pe care am luat-o vreo data, desigur nu am cum stii asta.

E ciudat sa nu ai amintiri. Simti mereu un gol, totul pare nou si nu ai idee incotro mergi, doar alergi. Speri ca din mers sa gasesti un drum mai neted, mai usor de urcat (desi este de preferat sa-l cobori). Pana la drumul corect sunt atatea intersectii, trebuie acordata prioritatea atat de des incat pe parcurs se pierde scopul, ideea. Exact ce pateste mintea mea in momentele astea. Am plecat de la faptul ca nu stiu cine sunt si de ce vreau sa-l iubesc pe omul asta si am ajuns la.. intersectii.

Arata atat de bine. Ma fascineaza. Masivitatea lui dulceaga inca imi tine privirile atintite asupra lui. Parul extrem de scurt si blond… Cum poate fi un om atat de dulce si dur in acelasi timp?

Mi-e teama sa spun ceva, n-as vrea sa o dau in bara, sa-l alung, sa-mi ratez sansa. Vreau sa aflu cine sunt, cine este el.. noi, daca existam „noi”. Vreau..

– Iubito, esti sigura ca nu ai patit nimic? Pari tare abatuta.

– Ah, eram cu gandurile mele. Reverie. Ce se intampla azi? Ne facusem ceva planuri?

Cat imi doresc ca intrebarea sa para inocenta si mai ales subtila. Sper sa nu sune a aluzie. Am nevoie sa-mi raspunda exact ce vreau sa aud. Sa spuna un cuvant potrivit care sa-mi activeze intamplarea cheie, care sa declanseze restul amintirilor, ca piesele dominoului. Construiesti sarpele, impingi usor o piesa si toate au cazut. Daca este bine construit se rastoarna toate, daca nu undeva se va impotmoli. Trebuie cumva sa-l fac sa imi povesteasca despre mine, despre noi.

——– va urma ———

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

«
 
%d bloggers like this: