undeviselesuntreale

Archive for July, 2009

III.

Posted by andreea on July 30, 2009

Desi ma uit insistent la el de cateva minute bune, nu a facut niciun gest catre mine, nu mi-a adresat nici-un cuvant, nu a incercat sa imi explice prezenta mea in acea camera.  Incerc sa rememorez circumstantele care m-au adus aici. Nici macar nu stiu cum arat. Vreau o oglinda. Cercetez camera din varful patului de unde ma aflu. Incerc sa zaresc o oglinda pierduta printre tablouri, dar nimic. Observ ca acea camera tine loc de sufragerie, dormitor si bucatarie. Acolo unde ar trebui sa fie peretele bucatariei se vede doar ceva in genul unei perdele, doar ca materialul pare mult mai gros. Mobila este relativ noua, aparatura parca provine dintr-o epoca viitoare. Nu recunosc nimic ca fiind al meu. Ma aflu in casa unui strain alaturi de cineva pe care simt ca il cunosc.

Tipul inca mai sta in fata mea, pare ca se gandeste la ceva, la o explicatie, la modul in care sa inceapa discutia cu mine.

– In sfarsit te-ai trezit iubito! Imi era teama ca ai patit ceva. Ai avut un somn tare agitat. Sper ca acum esti bine. Esti, nu-i asa?

Vocea lui.. vocea asta. Nu credeam ca poate iesi o astfel de voce din miscarea corzilor sale vocale. Atat de hotarata, neimpunatoare, nu foarte groasa, dar extrem de placuta. Cuvintele compuneau o melodie, insiruirea lor ma provoca sa zambesc. Vocea este una, dar ce cauta cuvantul „iubito” in propozitia de mai devreme? Iubita lui? Eu? De cand? Nici macar nu imi amintesc sa fi dormit. Ochii lui verzi nu imi dau niciun indiciu despre presupusa relatie cu el. Vocea insa, vocea ma convinge. Orice as vedea in ochii lui, daca rosteste un cuvant sigur as alege sa cred cuvantul si nu privirea.

– Normal ca sunt bine, dragule. Probabil ca am visat ceva nu tocmai dragut, dar nu am nimic.

Inchei afirmatia cu un zambat imens, incercand sa il inveselesc. Am decis sa ma fac ca stiu cine e el.  Nu as vrea sa il dezamagesc spunandu-i ca nu stiu… nimic. Probabil ca am fost ceva timp impreuna si ca ne iubeam, cu siguranta ar fi o dezamagire crunta pentru el daca nu l-as recunoaste acum. In urmatoarea secunda i-am privit iar ochii. Cat de verzi puteau fi. Promit sa nu il mai mint niciodata, vreau sa fiu sincera cu el. Nu stiu cine este, dar am impresia ca l-am mai intalnit candva, cred ca l-am iubit atunci, deci trebuie sa il iubesc si acum. Imi era dor.

– Te iubesc.

Cica il iubesc, cat de falsa pot fi? Sigur acum am atins apogeul. Stau in casa cu un barbat complet strain, cu niste ochi mari, verzi,  absolut superbi, ii spun ca il iubesc doar pentru ca imi e frica sa nu il dezamagesc. Imi e frica sa nu dezamagesc un strain. Ce logica pot avea? Ar putea sa imi faca rau, ar putea fi oricine, iar eu in loc sa fug ii spun ca il iubesc. A iubi, verbul asta nu ar trebui sa aiba o semnificatie profunda? Sa imi vina sa plang de fericire cand ii spun ca il iubesc? Acum imi vine sa plang, sa plang pentru ca ma joc cu astfel de cuvinte din frica. Totusi, vreau sa iubesc, sa folosesc verbul corect. Imi impun sa il iubesc, vreau sa il iubesc. Chiar daca acum il mint, sunt sigura ca il voi iubi, am nevoie doar de timp. Sper sa ma creada. Daca am avut o relatie lunga pana acum trebuie sa avem melodiile, mancarurile si localurile „noastre”. Cum o sa le ghicesc? Oare stau cu el sau… . Parca am un scurtcircuit in memorie. Nu imi amintesc nimic despre trecut.

Parca alerg printr-un labirint. Ma zbat dintr-un capat la altul, incerc sa gasesc iesirea si.. nimic. Nici nu stiu de ce ma mai surprinde. Desi am cautat in toate camarutele memoriei raspunsul la cine sunt si ce caut aici cu el, nu reusesc sa aflu nimic. Nicio amintire, niciun indiciu. Un labirint in care nici macar nu inaintez sau ma pierd, doar stau.

Singurul raspuns pe care l-am gasit a fost la „te iubesc”-ul acela. Il iubesc pentru ca nu am simtit asta pana acum. Adica, poate am simtit-o, dar nu stiu, nu imi amintesc, sunt captiva. Imi doresc sa stiu acum ce e iubirea, acum si cu orice pret. Poate ca este cea mai gresita alegere pe care am luat-o vreo data, desigur nu am cum stii asta.

E ciudat sa nu ai amintiri. Simti mereu un gol, totul pare nou si nu ai idee incotro mergi, doar alergi. Speri ca din mers sa gasesti un drum mai neted, mai usor de urcat (desi este de preferat sa-l cobori). Pana la drumul corect sunt atatea intersectii, trebuie acordata prioritatea atat de des incat pe parcurs se pierde scopul, ideea. Exact ce pateste mintea mea in momentele astea. Am plecat de la faptul ca nu stiu cine sunt si de ce vreau sa-l iubesc pe omul asta si am ajuns la.. intersectii.

Arata atat de bine. Ma fascineaza. Masivitatea lui dulceaga inca imi tine privirile atintite asupra lui. Parul extrem de scurt si blond… Cum poate fi un om atat de dulce si dur in acelasi timp?

Mi-e teama sa spun ceva, n-as vrea sa o dau in bara, sa-l alung, sa-mi ratez sansa. Vreau sa aflu cine sunt, cine este el.. noi, daca existam „noi”. Vreau..

– Iubito, esti sigura ca nu ai patit nimic? Pari tare abatuta.

– Ah, eram cu gandurile mele. Reverie. Ce se intampla azi? Ne facusem ceva planuri?

Cat imi doresc ca intrebarea sa para inocenta si mai ales subtila. Sper sa nu sune a aluzie. Am nevoie sa-mi raspunda exact ce vreau sa aud. Sa spuna un cuvant potrivit care sa-mi activeze intamplarea cheie, care sa declanseze restul amintirilor, ca piesele dominoului. Construiesti sarpele, impingi usor o piesa si toate au cazut. Daca este bine construit se rastoarna toate, daca nu undeva se va impotmoli. Trebuie cumva sa-l fac sa imi povesteasca despre mine, despre noi.

——– va urma ———

Posted in Eva. | Leave a Comment »

II.

Posted by andreea on July 6, 2009

S-a intunecat intre timp. Singura, violata, cu hainele rupte, tremurand, alerg prin padure. N-am nici cea mai vaga idee incotro sa merg. Stanga, dreapta – copaci. In spate nu am curaj sa ma mai uit, daca ma urmareste?!  Mi-e frica. Cum scap de aici? Alerg, alerg, alerg, alerg, alerg, cat sa mai alerg. Pamantul umed parca se topeste in urma mea, picioarele deja il simt ca pe o lava, atat de tare ustura. Totusi, durerea picioarelor actuala nu se poate comapara nicidecum cu cea care inca o mai simte vaginul meu. Ustura, parca arde un foc in interior, astept doar sa curga scrumul, sa se termine. Am nevoie de o pauza, de o casa, de un pat, de un dus, de un.. O STRADA!

In fata mea este o strada. Dezbracata, cu maieul rupt, care imi acopera doar un san, reusesc sa ma opresc in mijlocul strazii. Brusc se iveste o masina in fata mea. Nu reusesc sa ma misc, picioarele par ar fi parte din asfalt. La cativa milimetri de mine se opreste, franele scartaie intens, ceea ce ma face sa plang. Imi curg siroaie de lacrimi, se amesteca cu transpiratia, cu rimelul si creionul deja raspandite pe fata mea. Am decis sa inchid ochii, oricum nu aveam alta solutie. Se aude usa masinii deschizandu-se si un tipat, care probabil imi era adresat mie.

Eu deja eram in lumea mea distrusa, arsa, la pamant. Aud niste pasi grabiti si o voce. Deschid ochii si ma uit la el. Un barbat. Ce vrea de la mine?! Incerc sa-mi desprind picioarele din asfaltul fierbinte; le misc si observ o dara de sange trasata in urma mea. Incerc sa o urmaresc, dar se opreste chiar in dreptul talpii mele. De ce se opreste chiar acolo?! Ridic piciorul si spre surprinderea mea observ o adancitura umpluta cu noroi de culoarea rosie. Imi misc privirea catre barbatul ale caror buze se misca, pare a spune ceva, dar la urechile mele nu ajunge niciun sunet. Aud linistea, oricand de paradoxal pare, o aud, o simt, trupul meu tremura in ritmul linistii. Il vad ca sare catre mine, picioarele mi se clatina, nu vor sa ma asculte, muschii fac ce vor ei, creierul si-a pierdut toate proprietatile, pleoapele se inchid usor, iar eu nu le pot impiedica. Sunt prizoniera corpului meu. Reusesc dupa o scurta lupta a gandurilor sa imi deschid ochii.

Barbatul acum ma tine in brate, imi sustine oarecum corpul atat de neascultator. Vrea sa ma miste, dar picioarele inca mai sunt infipte in asfalt. Ma ridica. In tot timpul asta buzele se misca, parca incep sa aud ceva. Ceva indescifrabil. Tonalitatea difera, intensitatea la fel. In urechile mele suna ca o melodie proasta, negandita, obositoare. Vorbaria ma oboseste si mai tare. Incep sa realizez ca ma tine pe bratele lui, ma zbat, iar corpul incepe sa ma asculte si sa protesteze. Ma pune usor jos, ca pe un bibelou, ca pe ceva pretios care la urmatorul pas s-ar sparge. Avand in vedere ca sangele meu inca mai gaseste orificii prin care sa evadeze din corp este de inteles comportamentul grijului al barbatului. Acum parca incep sa il observ. Ma sperie trasaturile lui. In primul rand este foarte inalt, mult prea inalt, ma depaseste cu aproximativ doua capete. Masivitatea lui.. Imi prinde mana si ma trage catre masina. Incep sa il aud, sa inteleg ca defapt cu mine comunica si pana atunci. Ma asez in speranta ca ma va duce intr-un loc mai sigur ca padurea unde tocmai imi pierdusem virginitatea, demnitatea si puterea asupra mea. Oricum nu mai conta prea mult ce va urma. Capul meu era in alta parte, gandurile nu se mai legau intre ele, corzile vocale nu aveau puterea necesara sa produca un sunet.  Se apropie de mine, imi intinde o patura peste umeri si se urca in stanga mea, la volan. Intre timp vorbeste, probabil ca vrea sa imi tina mintea ocupata, sa nu ma mai gandesc la ceea ce am patit. El nu stie ca eu nu pricep nimic, ca nu se leaga cuvintele in creierul meu. Parca vorbeste o limba complet straina mie. Incerc sa il privesc. Ochii mari si verzi parca au o putere aparte. Imi incalzesc interiorul corpului, caci sufletul consider ca l-am pierdut cu cateva ore in urma. Sau erau zile? Nu mai stiu. Ma uit la el, la linistea in care pare a fi cuprins.

– Unde ma duci?

Linistea parca i-a fugit din ochi.

– Repet, unde ma duci?

Inghite in sec, trage brusc de volan catre dreapta, agitatia il facuse sa piarda pentru scurt timp controlul asupra masinii. Tace, se concentreaza asupra drumului si imi mai arunca cate o privire discreta.

Am mai avut o incercare de a spune ceva, dar oboseala si teama mi-a luat mintile de tot.

Probabil ca am adorimt, caci urmatorul lucru pe care l-am vazut era o camera imensa, cu peretii din caramida. Arata ca intr-o fabrica reconditionata. Stanga, dreapta, iar stanga – peste tot sunt acoperite portiuni ale caramizilor cu tablouri. Ma sperie incaperea. Parca pluteste in aer o umezeala care incearca sa-mi taie respiratia. Observ ceva moale sub mine, patul. Cearsaf alb. De ce si-ar imbraca cineva patul intr-un cearsaf alb? Si de ce ma dor toate oasele? De ce am vanatai pe corp? Si unde sunt? Incerc sa imi amintesc ceva, dar fara folos. Amnezie. Uitare totala. Simt ceva care ma apasa in interior,  stiu ca ceva nu este in ordine, dar parca ma incalzeste atmosfera camerei.

El cine este?

– Cine esti si ce cauti aici? Si unde sunt?

Vocea mea trecea de la o tonalitate subtire la alta si mai subtire, imi tremura glasul, avem impresia ca imi tremura tot corpul, ca nu ma pot controla. Sentimentele mi se pareau cunoscute. In fata mea statea un tip cu ochii verzi, imensi, oarecum tristi. As fi vrut sa fie mai veseli, pentru ca o astfel de culoare nu mai vazusem decat o data in viata mea, candva, nu stiu cand. Nu se potrivea tristetea cu verdele. I-am zambit sperand sa vad o licarire in ochii lui. Nimic. Parca ma privea si mai gol. Parca in interiorul lui exista doar un gol, un spatiu liber pe care trebuia cineva sa il umple cu amintiri placute. Simteam ca este rolul meu sa ii aduc privirea de copil pe fata, sa ii umplu sufletul, sa il ajut.. Eu, care nu stiam unde sunt, care pana acum doua minute tremuram de teama uriasului din fata mea. Era intr-adevar un urias pe langa mine. Prezenta lui imi prindea bine.

………… va urma ………..

Posted in Eva. | 2 Comments »